Marea răscoală din 1784

Între timp, situația țăranilor români, indiferent că erau ortodocși sau uniți, continua să fie jalnică și se va ajunge în 1784 la o mare răscoală țărănească împotriva clasei maghiare dominatoare, răscoală condusă de trei țărani mai cu vază, porecliți Horia, Cloșca și Crișan.

Horia, cel mai îndrăzneț, s-a dus de mai multe ori la împărat (Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, care trecea drept un suveran luminat — se crease tocmai expresia „despot luminat") și a crezut în asigurările primite privind soarta iobagilor. Când Horia a văzut că aceste făgăduieli nu erau respectate, a ridicat steagul revoltei și a început o răscoală pe scară mare a țărănimii, cu atacuri împotriva conacelor grofilor unguri. Mișcarea a fost înăbușită în sânge de armata austriacă. Dintre cei trei conducători ai răscoalei, Crișan s-a sinucis în temnița lui, iar ceilalți doi au fost trași pe roată, pedeapsă groaznică în care osânditului i se frâng picioarele și toate oasele cu răngi de fier — în prezența a mii de țărani, ca să vadă cum sunt pedepsiți cei ce îndrăznesc să se ridice împotriva ordinii stabilite. (Guvernator al Transilvaniei, însărcinat cu restabilirea ordinii, era atunci baronul Brukenthal, ale cărui prețioase colecții de artă pot fi și azi admirate în frumosul său palat de la Sibiu.)

Ne aflăm în ajunul Revoluției Franceze, există de-acum în toată Europa o mișcare liberală și o presă independentă, astfel încât „revolta valahilor" din imperiu a avut, pentru prima oară, un larg ecou în Europa apuseană.

Așadar, la sfârșitul veacului al XVIII-lea, țărănimea română continuă să fie asuprită, dar există acum o intelectualitate, și Ia uniați și la ortodocși (care se trezesc stimulați de activitatea Bisericii unite), iar acești învățați români încep să trimită la Viena proteste și cereri de libertate mai mare și de egalitate pentru români. Intelectualii români trimit împăratului, în 1791, o petiție care și-a păstrat numele de Supplex Libellus Valachorum, adică expunerea revendicărilor românilor din Ardeal, revendicări foarte clar exprimate, cu argumente istorice, juridice, demografice și care revelă o influență probabilă a ideilor Revoluției Franceze. Acest Supplex & rămas fără răspuns favorabil, iar situația românilor nu s-a îmbunătățit decât foarte încet. De pildă, preoții greco-catolici au căpătat treptat drepturi egale cu cele ale preoților protestanți sau catolici. Apoi s-au deschis din ce în ce mai multe școli, au plecat din ce în ce mai mulți studenți în Occident. Nu putem spune ca, cu vremea, nu a existat un progres.

Trebuie să ne întoarcem acum — cu aproape două veacuri în urmă — în principatele extracarpatice, care, sub un control mult mai apăsător din partea Porții Otomane, cunosc o evoluție foarte diferită.

Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan

Surse: Horváth Mihály, Istoria maghiarilor, 1846 (despre răscoala lui Horea)

„La fel ca toate celelalte revolte populare, și această revoltă a românilor a izvorât din defectuoasa alcătuire a relațiilor sociale. Acest popor gemea de secole sub povara samavolniciei, datorită căreia, după cum se întâmplă în mod obișnuit, s-a scufundat în degradare morală și sălbăticie. Demnitatea de sine a dispărut de mult din sufletul său și, sub povara aservirii, s-a obișnuit cu slugărnicia. Dar și răbdarea popoarelor își are limitele ei; din momentul depășirii acestora, începe și dezlănțuirea furiei sufletelor sălbăticite. Această furie distruge și pustiește în mod nestăvilit, ca un instrument cumplit al răzbunării în mâinile unei Nemesis a omenirii asuprite. Acest lucru s-a întâmplat și cu poporul român din Transilvania […]

[Horea] începea să se considere un personaj din ce în ce mai important. Având anumite cunoștințe istorice și știind că odinioară Transilvania a fost o provincie a Imperiului Roman, iar românii sunt rămășițele poporului roman, el a început să viseze la unirea tuturor românilor într-un stat separat, independent, a cărui Casă domnitoare avea să fie întemeiată de el.”

Traducerea din Melinda Mitu, Sorin Mitu, Ungurii despre români, Iași, 2014

 

Memoriul căpitanului Egermann despre răscoala lui Horea (1784)

„Observație asupra ultimei răscoale a poporului român, care a avut loc în Transilvania; unde pot fi căutate cauzele esențiale ale ei și cum pot fi prevenite în viitor astfel de excese.

1. Să se introducă, în sfârșit, reglementarea obligațiilor iobăgești sau urbariul, contestat până acum de către stăpânii de pământ și să fie scos din starea de sclavie de până acum valahul îngrozitor de oprimat: acesta ar fi un mijloc salvator pentru a-l învăța să gândească mai bine.

2. Să se regrupeze laolaltă, în ordine, toate satele valahe risipite în munți și să se distrugă colibele izolate și cuiburile de tâlhari, fără ca stăpânii de pământ să se poată împotrivi.

3. Să se pretindă de la episcopii uniți [greco-catolici] și neuniți [ortodocși], sub amenințarea pierderii episcopiilor, un cler cu moravuri mai bune și educat în spiritul moralei adevărate și să li se interzică, sub aceeași sancțiune, de a face preot și predicator din orice individ care e în stare numai să plătească taxa. Episcopii trebuie să-și inspecteze mai des protopopii și pe ceilalți popi, să supravegheze mai bine comportarea lor, să nu-i împovăreze cu sarcini nepermise și să oblige întreg clerul să se distingă de țăran printr-un veșmânt clerical decent și să aibă deci o prestanță față de acesta.
4. Să se confere comitatelor mai multă autoritate în raport cu stăpânii de pământ. Cele mai multe dintre ordinele imperiale pe care comitatul trebuie să le transpună în faptă se împotmolesc prin opoziția stăpânilor de pământ, iar țăranul nu poate spera la comitat, nici în împrejurările critice, vreun ajutor sau vreo dreptate împotriva tiranilor lui mari sau mici.

5. Funcționarii comitatului, în special judecătorii de scaun și comisarii, trebuie să locuiască în circumscripțiile și districtele lor și să vegheze asupra satelor cu o privire mai atentă, dar mai puțin preocupată de propriile lor interese; pentru a pretinde însă acest lucru de la ei este absolut necesar să aibă o salarizare mai bună.

6. Atât stăpânul de pământ, cât și funcționarul de comitat sunt unguri, aceștia nu par a iubi națiunea valahă și consideră pe valahi nu ca supuși ai stăpânului de pământ, căruia îi aparțin, ci își închipuie că au în ei niște sclavi; ultima acțiune a plebei valahe fruste a retrezit și sporit înverșunarea ungurilor, astfel încât ei ar fi dorit să-i poată nimici pe toți; și fiindcă nimeni din rândul națiunii valahe (presupunând că acest lucru ar fi posibil) nu va fi luat în serviciul comitatului, bietul valah nu poate să-și promită, în general, nici de la această autoritate prea mult sprijin.

7. Satele valahe nu au, de cele mai multe ori, un notar sau un secretar comunal; de la țăran se cere într-una, atât timp cât mai posedă ceva, nimeni nu ține o socoteală, nimeni nu notează impozitele și dările pe care le plătește, nimeni nu-i spune ce are de plătit; de aceea ar fi foarte bine să se dea satelor, chiar când sunt mici, măcar la două sate, câte un notar; pentru aceasta, foști subofițeri care pot vorbi și scrie în limba română ar fi cei mai apți pentru a purta socotelile satelor, pentru a le civiliza treptat și pentru a ține sub observație acțiunile lor.

8. Și în satele care se găsesc în munți aproape inaccesibili sunt absolut necesare drumuri comunale de la un sat la altul; acum nimeni nu poate ajunge cu piciorul până la colibele cele mai puțin populate, dacă nu e obișnuit încă din tinerețe să umble pe potecile înguste existente, cum e încă și acum cea din comitetul Cluj spre așa-numitul Abrud și Întregalde; în astfel de ascunzișuri inaccesibile se pot întâmpla tot felul de mârșăvii.

9. Să se pretindă și de sus, cu vigoare, ca ordinele imperiale să fie executate mai bine; cei mai mulți stăpâni de pământ mai au încă în servicii cu duiumul, fără o convenție și în mod samavolnic, pe presupușii lor iobagi, deși ordinul imperial prohibitiv în această privință există deja de 2 ani; el a fost publicat pentru țărani; dacă însă ei cer să fie aplicat, sunt goniți cu lovituri și punere în lanțuri.

10. Ar fi salutar să se găsească mijloace care să facă să înceteze de la sine transportul de sare pe furiș și contrabanda la granițele dintre Ungaria și Transilvania, căci această împrejurare și dorința de câștig înarmează pe valahi; ei și-au păstrat armele în păduri și în fântâni secate; în timp ce caravane întregi trec înarmate, prin munți, spre Ungaria, contrabandiștii cu partizanii lor le ies în cale, se încaieră și cad morți și răniți de ambele părți, fără să se poată pune capăt răului; n-ar fi mai bine ca în Transilvania, unde sarea se vinde ceva mai scump, erariul să caute să se despăgubească treptat, să nu adauge nicio taxă, decât cheltuielile de transport peste graniță, până la primul depozit imperial de sare și cheltuieli de întreținere a chirigiilor?

11. Țăranul, în special valahul – care în momentul de față nu se gândește departe – trebuie să fie dezarmat, iar pe de altă parte stăpânii de pământ nu trebuie să se împotrivească.

12. În sfârșit, că ultima răscoală țărănească a determinat aproape în toate comitatele ridicarea nobilimii este fapt cunoscut. Această mulțime adunată la un loc s-a risipit acum iarăși și liniștea generală a fost restabilită. Faptul însă că această nobilime mai poartă încă până acum uniforme, își alătură foști militari, îi înarmează, îi prevede cu muniții și, sub motivul temerii de viitor, face pe ascuns exerciții militare, nu trebuie considerat, în cazuri imprevizibile, ca un lucru mărunt.

Egermann, căpitan din Escadronul Joseph

(Din Succesiunea gen.-maior-lt. Egermann)

Anno 1784. Această observație, după întoarcerea mea din Transilvania în urma restabilirii liniștei, a fost supusă Consiliului aulic de război, prin dl. feldmareșal-locotenent cont Tige.”

Sursa: România. Documente străine despre români, București, 1992.

 

Extrase din Supplex Libellus Valachorum

„Fericite auguste împărate!

Fiindcă, în cârmuirea acestui imperiu, cea mai înaltă țintă și cel mai îndreptățit gând al Maiestății Voastre este acela ca, pretutindeni, drepturile atât ale omului, cât și ale societății civile, să se extindă înainte de toate la toți membrii care o alcătuiesc prin unirea lor și susțin și cu viața și cu avutul lor sarcinile conservării ei, și ca o parte dintre cetățeni să nu se rupă, pentru a o lipsi cu silnicie de drepturile ei și a o asupri; de aceea națiunea română care trăiește în Marele Principat al Transilvaniei pe calea acestei suplici cade în mod public la tronul Maiestății Voastre și se roagă din toate puterile să i se dea înapoi străvechile drepturi, care sunt legate prin însăși firea lucrurilor de toți cetățenii și de care în secolul trecut ea a fost despuiată, cum se va arăta îndată, fără nici un drept, ci numai din cauza vitregiei acelor timpuri.

(...)

Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul au stăpânit Dacia câteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpânire, în această Provincie a fost răspândită și credința creștină după ritul bisericii răsăritene prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie bisericească. (...) Când ungurii, către sfârșitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și domnia și viața. (...) Atât istoria Patriei cât și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, și, când ei, pierzând în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curând, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dânșii, la concetățenie, ca și la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amândouă neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voit s-o încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfârșit nesigur amândouă trebuiau să se teamă. (...) Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii și bulgarii în secolul al XVII-lea și că au obținut (și ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile și diplomele principilor. Mai rămân germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedește de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfârșitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut admisiunea exact în același fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au venit pe la sfârșitul secolului al IX-lea. (...)”

—D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediția 1967: Ed. Științifică, București, 1967, p. 493-509