Înapoi la: Ciripituri în natură
COMUNICAREA PRIN SEMNALE ACUSTICE LA PASARI
Dacă doi oameni au ceva de împărtășit, se întâlnesc și vorbesc. Ei au la dispoziție cel de al doilea sistem de comunicare, cuvântul, unic în lumea vie și specific numai omului, iar dacă nu se pot auzi folosesc gesturile. Cum procedează animalele? Sunt păsări așa ca rândunelele (Hirundo rustica) sau prigoriile (Merops apiaster), care, de cum se trezesc dimineața în zori de zi, le place să ciripească și „conversează” între ele unu două ceasuri până când soarele se ridică și insectele încep să zboare. Cum comunică păsările?
Păsările dispun de două posibilități de comunicare: prin semnale optice și prin semnale acustice. Semnalele optice sau culorile penajului sunt puse în evidență cel mai bine în timpul dansului nupțial din perioada de reproducere. Niciunde în regnul animal nu se cunoaște o varietate atât de mare a jocurilor nupțiale ca la pasări; în cadrul acestui grup există tot atâtea tipuri de joc nupțial sau ritual sexual pe câte specii sunt. Pe de altă parte dialogul dintre cei doi parteneri poate fi declanșat și de sunete, mai ales la speciile la care penajul nu dispune de culori care să frapeze sau care trăiesc în medii în care nu-și pot etala culorile penajului, dar se pot face auzite prin cântec.
Sunetele sunt produse de aerul expulzat prin căile respiratorii, care face să vibreze membranele unui organ special, situat la joncțiunea bronhiilor cu traheea, syrinxul. Auzul păsărilor este foarte dezvoltat, ele au o sensibilitate de discriminare a sunetelor mult mai mare ca la om. Omul distinge aproximativ 30 sunete/ secundă, iar o pasăre distinge 300 sunete/ secundă, de asemenea sesizarea diferențelor de ton este mult mai mare la păsări. Și nu este lucru ușor să te faci auzit în lumea păsărilor mai ales când curtezi! Până la formarea perechii, masculul de muscar (Muscicapa striata) cântă de 3500 de ori pe zi. Minusculul ochiu-boului (Troglodytes troglodytes) are un cântec puternic care se aude până la 1km distanță. Stârcul pitic (Ixobrychus minutus) emite sunte care pot fi auzite până la 5 km distanță.
Sunetele păsărilor pot fi clasificate în: chemări sau țipete și cântece, care la rândul lor pot fi subcântece și cântece propriu–zise. Chemările sau țipete sunt clasificate în țipete de alarmă, care informează indivizii vecini despre apropierea unui prădător; țipete de avertizare, prin care părinții informează puii nidifugi despre prezența hranei și țipete de solicitare, produse de puii nidicoli care cer mâncare de la părinți.
CÂNTECUL SE ÎNVAȚĂ... DAR NU ÎN TOTALITATE!
Cântecul se distinge de chemări (țipete) prin marea sa bogăție și complexitate de note, adică sunt formate din fraze muzicale mai lungi. Are rolul de a dezvălui identitatea fiecărui individ (precum este la oameni actul de identitate), specia căreia îi aparține, sexul, starea individului, informații diverse (unde se găsește hrana, locul pentru cuib, avertizează asupra teritoriului, avertizează apropierea prădătorului, anunță ocuparea teritoriului, găsirea unui partener pentru împerechere). Cântecul se deosebește de la o specie la alta. Fiecare specie dispune de un "solfegiu propriu" întipărit genetic, cu care se naște, dar acest lucru nu este suficient pentru că fiecare individ trebuie să învețe aceste solfegii, numai după ce le aude de la părinți sau alți indivizi adulți din specia lor. Subcântecul sau cântecul tinerilor, reprezintă o versiune simplă a cântecului adulților caracteristic speciei. Există o parte înnăscută a cântecului, cântecul ereditar, și o parte învățată sau dobândită. Fiecare pasăre cântă cântecul speciei sale, dar îl interpretează într-un mod individual.
Puiul produce sunete numai după ce aude părinții. Pentru păsările cântătoare, cea mai bună perioada pentru învățare este în primele luni de viață. Ascultatul este foarte important. La început puiul doar ascultă cântecul, iar anul următor de viață, începe să practice cântecul memorat. La început îl execută incoerent, dar apoi prin exercițiu își șlefuiește calitatea cântecului.
Puiul de cinteză (Fringilla coelebs) crescut în izolare fonică, realizează în timp o emisiune diferită de cea a puilor crescuți în natură lângă părinți, dar sunetele emise vor păstra schema generală a cântecului, deoarece cu această schemă se naște, ea este întipărită genetic. Păsările surde nu vor realiza vocalize corecte și nu vor învăța să cânte dacă sunt asurzite înainte să învețe să cânte. Păsările își îmbogățesc repertoriul mereu, adăugând strofe și triluri noi auzite la păsări din alte specii. De aceea păsările mai bătrâne cântă mai frumos mai variat, au repertoriul mai bogat.
Sunetele, atât producerea cât și perceperea lor, au o importanță deosebită în viața păsărilor. Piuitul puilor este un factor declanșator al inhibării agresiunii îndreptate împotriva puilor. O curcă asurzită experimental, omoară prin lovituri puternice de cioc atât puii propri, cât și orice altă viețuitoare ce ajunge în vecinătatea cuibului. O curcă normală, care aude, reacționeză în același fel dacă i se prezintă pui muți, pe care îi lovește ca pe dușmani. Aceeași pasăre poate adăposti sub aripile sale foarte matern un pui de orice altceva, dacă acesta se legitimează cu piuitul puilor de curcă înregistrat pe bandă.
PĂSĂRI BUNE IMITATOARE SI POLIGLOTE
Imitarea este proverbială la unele păsări, mai cu seamă la cele bune cântătoare: cel mai bun exemplu este canarul (Serinus canaria), care este capabil să-și îmbunătățească repertoriul prin imitare. Foarte multe păsări sunt receptive la cântecul altora, devenind "poliglote", adică învață limbi străine, dar pe care le pot vorbi! Mimus poliglotus, sturzul zeflemitor din America, își datorează numele tocmai din cauza posibilității de imitare, întrucât poate să imite peste 55 de specii de păsări.
Pasărea liră (Menura novaehollandiae) din Australia este cea mai bună imitatoare din toate păsările acestui continent. Graurul (Sturnus vulgaris) contraface toate cântecele păsărelelor care se află în preajma lor, dar imită foarte bine și o serie de alte zgomote, ca de exemplu telefonul. Cioara de semănătură (Corvus frugilegus) imită claxonul mașinii, iar gaița (Garrulus glandarius) diverse alte specii de păsări.
IMITATOARE ALE VOCII UMANE
Alte păsări sunt capabile să imite vocea umană, fenomen întâlnit mai ales la papagali, de aceea poartă numele de psitacism, de la numele științific al celui mai bun imitator al vocii umane, papagalul Jaco, Psittacus erithacus; aceste păsări pot învăța în captivitate, dar niciodată în libertate, cuvinte din vocabularul uman, grație unui organ vocal foarte perfecționat și al unei limbi cărnoase, care le permite să-și modifice volumul cavității vocale și să articuleze sunete destul de grosiere. Creșterea în captivitate sporește posibilitățile de imitare la multe specii de papagalii (Ara, Amazona, Melopsittacus) mierle, gaițe, corbi, Gracula religiosa.
Cea mai veche citare despre o pasăre vorbitoare este cea din volumul lui Pliniu cel Bătrân, care povestește o întâmplare din vremea împăratului Tiberiu. Un pui de corb crescut în captivitate s-a obișnuit de timpuriu să vorbească omenește. În fiecare dimineață zbura pe tribuna oratorilor și saluta pe nume pe Tiberiu, pe cezarii Germanicus și Drussus și pe tot poporul roman care trecea pe acolo, după care se reîntorcea acasă.
Dionisie Linția, ornitolog român, amintește în scrierile sale despre corbii crescuți de el în captivitate. Unul lătra asemenea unui câine și își pronunța numele „Iacob”, altul „grăia în trei limbi și avea o comoară de cuvinte, pe care le folosea cu multă înțelepciune”. El spune că la acești corbii tineri, care învățau să „vorbească în captivitate, pronunțarea cuvintelor, tonul și accentul era surprinzător de asemănător cu glasul celor care se ocupau de ei!”
În contrast cu abilitățile naturale de învățare, psitacismul se dezvoltă doar în captivitate și constă în încorporarea unor sunete împrumutate din limbajul uman în repertoriul păsării. Păsările sunt singurele vertebrate care au această abilitate de „a rosti” vorbe ca cele rostite de om.
SUNETE CARE NU SUNT PRODUSE DE ORGANELE VOCALE
Pe acestea le putem clasifica sub numele de manifestări vocale „instrumentale”, produse de aripi, cioc sau penele cozii. În perioada de reproducere masculul de ciuf de câmp (Asio flammeus), lovește în zbor aripile sub abdomen ca și când ar aplauda. Barza albă (Ciconia ciconia), este mută, nu are syrinx și de aceea comunică prin lovirea celor două maxilare producând un zgomot, ca un clămpănit, ce este de fapt un sunet de recunoaștere pentru pui și pentru pereche; la fel comunică și ciocănitorile, prin tamburinajul exersat pe trunchiurile copacilor. Becațina (Capella gallinago) și văduvele, Vidua paradisaea, au penele cozii modificate, de aceea pot produce niște zgomote specifice în timpul zborului, după care pot fi recunoscute.
Angela Petrescu
Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa”