Barză albă - Ciconia ciconia
(Ordinul: Ciconiiformes; Familia: Ciconiidae)
Barza albă este o pasăre mare, cu penajul alb, cu penele aripilor negre, ciocul și picioarele roșii. Gâtul și picioarele sunt lungi, coada scurtă, anvergura aripilor este de circa 160 cm, iar înălțimea de 100-125 cm. Cele două păsări care formează perechea, masculul și femela, seamănă mult între ele. Totuși masculul pare să fie mai mare decât femela, are aripile și ciocul mai lungi, dar culorile alb și negru ale penajului și roșul ciocului și al picioarelor rămân identice la cele două sexe.
Este răspândită în regiunea Palearctică, dar și în Asia Mică, Iran, Asia Centrală, estul Chinei în câteva populații restrânse. O altă populație mică cuibărește în Africa de Sud, unde este rezidentă, adică un migrează. Aici vine în contact cu populația est-europeană migratoare în sudul Africii.
Populația europeană a suferit un declin rapid în secolul al XX-lea în majoritatea țărilor, iar din unele a dispărut complet, cu toate acestea efectivul total al berzelor albe este estimat la 200000 de perechi.
În România barza albă este antropofilă, cuibărește numai în localități, preferă satele și periferiile unor orașe până la altitudinea de 700-800 m. Cuiburile sunt construite pe stâlpii rețelelor de electricitate, hornuri, grajduri, șure și foarte puține în copaci. În apropierea cuiburilor trebuie să fie habitatele convenabile pentru hrănire ca: pajiștile umede, smârcuri, mlaștini, terenuri inundate cu ape de adâncime mică. Efectivul actual a fost estimat la 6000 perechi cuibăritoare. Berzele sau cocostârcii se întorc din Africa la jumătatea lunii martie, iar dacă primăvara este mai târzie pot ajunge și la începutul lunii aprilie. Timpul sosirii depinde foarte mult de starea vremii și de hrana pe care o găsesc.
Cu mulți ani în urmă, la sate, berzele își construiau cuibul pe casele acoperite cu trestie sau paie, ori pe șoproanele cu acoperișuri înalte. Uneori berzele își fac cuibul în copacii înalți și bătrâni, cu coroană mare. În ultimii zeci de ani, berzele preferă să-și construiască cuibul, tot pe lângă casele noastre, dar în cele mai periculoase locuri, adică pe stâlpii de înaltă tensiune, pentru că acolo se simt în siguranță față de om.
Imediat cum s-au întors, berzele ocupă un cuib vechi, pe care încep să-l refacă. Construirea unui cuib nou necesită un efort foarte mare, pentru că fiecare bețișor adus la cuib înseamnă un drum dus și unul întors în zbor. Uneori le ia așa de mult timp să construiască un cuib nou, încât nu mai ajung să clocească în acel an. De aceea preferă unul vechi, pe care îl curăță și îl întăresc cu materiale noi, solide. Temelia o fac din crengi de diverse mărimi, bulgări de pământ, ierburi diferite. Interiorul este moale și uscat, tapetat cu fân, paie, zdrențe, pene, hârtii. Diametrul unui cuib folosit zeci ani poate atinge un metru și jumătate, înălțimea de un metru și greutatea peste 200-300 kg. Ocuparea cuiburilor vechi dă naștere uneori la certuri și dispute înverșunate între perechi. Berzele se luptă și se alungă de la cuib, până când una dintre perechi renunță și pleacă.
În prima parte a lunii mai, femela începe să depună ponta, de obicei 2-6 ouă. Mama barză depune câte un ou la două zile. Clocitul durează o lună, iar cei doi, femela și masculul, clocesc cu rândul. Frecvent, în cuiburi am observat 2-3 pui, dar în anii cu hrană multă, abundentă, berzele pot să crească și 5-6. Uneori, când hrana este prea puțină, ele renunță la câte un pui aruncându-l din cuib. Îl sacrifică pe cel mai mic și mai neputincios!
Puii sunt acoperiți cu un puf alb, au ciocul negru și picioarele scurte, rozalii. Cât sunt foarte mici, când apare o umbră deasupra, un pericol sau chiar părinții când vin la cuib, puii se apleacă și se prefac morți, până când părinții le dau de veste prin clămpănit că sunt ei. Berzele nu au voce, nu au sirinx (un fel de corzi vocale la păsări), nu cântă și nu strigă... sunt păsări mute! De aceea, ca să comunice între ele, își dau capul pe spate și lovesc cele două părți ale ciocului scoțând un clămpănit puternic.
În zilele foarte călduroase, vara, părinții stau pe marginea cuibului, cu aripile întinse ca o umbrelă, ca să protejeze puii de căldura excesivă a soarelui! Pentru că nu au glande sudoripare ca să transpire și să evite supraîncălzirea corpului, ca să-și regleze temperatura, berzele stau cu ciocul deschis sau aruncă excremente pe picioare. De aceea au jumătatea inferioară a piciorelor, albă ca varul, în zilele de caniculă!
După două luni de stat în cuib, puii își iau zborul și părăsesc casa părintească. În prima jumătate a lunii august, chiar și cei mai leneși au reușit să plece din cuib. Până la începutul lunii septembrie, berzele se adună în cârduri foarte mari și se pregătesc de migrație. Vor pleca în Africa, pe un drum lung și obositor de aproape 10000 km! Populația din Europa migrează pe două căi diferite. Cele din vestul Europei, zboară spre Africa de Vest prin Gibraltar, iar cele din estul Europei trec peste Bosfor, Liban și Egipt, până în sudul îndepărtat al Africii.
Deși trăiesc în apropierea oamenilor, berzele rămân foarte circumspecte. În trecut, acum mai mult de o sută de ani, berzele erau primite cu drag și lăsate să își facă cuiburile pe case, pe coșuri, pe copacii din curte, în speranța că dăruiau în acest fel prosperitate si fertilitate gospodăriilor unde alegeau să-și construiască cuibul. Oamenii o ocroteau cât puteau ca să aibă bunăstare, iar dacă ai fi făcut greșeala să-i distrugi cuibul, erau convinși că barza ar fi adus în cioc tăciuni, cu care îți incendia gospodăria! Unele popoare cred că barza și cuibul ei apără casa de tunete și trăsnete, dar în realitate cam 9 % dintre ele mor lovite de trăsnet! În același timp, ele erau cele care vesteau gospodarilor că iarna s-a sfârșit și că, de acum, pot începe muncile câmpului. De aceea barza este prezentă în multe cântece, poezii, povești, legende.
Potrivit legendelor creștine, când s-a născut Iisus în grajdul din Betleem, au fost de față toate animalele lumii. Printre ele era barza. Ea și-a smuls penele moi de la piept făcând din ele o pernă pe care pruncul să-și pună capul. Iisus a binecuvântat barza și ea a devenit simbolul nașterii și protecției noilor născuți. De aceea în mitologia modernă, barza aduce copiii pe la casele oamenilor. Este posibil ca această legendă să fie legată și de faptul că în partea nordică a Europei, berzele revin la cuiburile lor după absență de aproape nouă luni.
O altă legendă spune că barza a fost la început un om oarecare, pe care Dumnezeu l-a pus să care spre mare un sac plin, legat la gură. Curios, pe la jumătatea drumului, omul a deschis sacul, deși fusese avertizat să nu-l deschidă cu niciun preț. Atunci toate insectele și multe alte animale târâtoare s-au răspândit în jur, fugind care încotro vedea cu ochii! Sărmanul om, speriat, a încercat să le prindă, dar în zadar!... Fapta lui l-a nemulțumit pe Dumnezeu, care l-a pedepsit transformându-l în barză, ca toată viața să culeagă asemenea vietăți, și de atunci a rămas ca barza să se hrănească cu broaște, șerpi, râme, insecte, șoareci, cam tot ce mișcă pe sol și poate fi apucat cu pliscul ei mare!
„Uite barza! A venit primăvara!” Iar voi să nu uitați, când vedeți prima barză, în martie, să vă puneți o dorință... Legenda spune că sigur se va împlini!