Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Țara Românească de la Neagoe Basarab
la Petru Cercel
Am amintit în treacăt că în Muntenia medievală se pot distinge trei regiuni cu tradiții și interese oarecum diferite, deci cu partide de boieri urmărind politici antagoniste:
- partea centrală, în jurul regiunii Argeșului, unde se afirmase întâi puterea Basarabilor;
- Oltenia, care a păstrat în tot decursul istoriei noastre o coloratură aparte (să fie oare urmarea unei mai intense colonizări romane?);
- în fine, cele trei județe din răsărit. La sfârșitul veacului al XV-lea a cunoscut o mare ascensiune în treburile țării o familie de boieri olteni care reușește să ajungă la bănia Craiovei timp de trei generații.
A rămas cunoscută sub numele de „boierii Craioveşti". Iată că în 1512, după câțiva ani de lupte interne, doi frați Craioveşti izbutesc să ridice în scaunul domnesc pe un frate vitreg al lor, Neagoe, considerat fiu natural al unui Basarab — va rămâne în istorie cu numele de Neagoe Basarab (nu pronunțați Neagoe, ca și când ar fi vreun erou de-al lui Caragiale, un nea Goe!, ci Neagoe, căci e doar forma slavonă a numelui neaoș românesc, Neagu).
Neagoe Basarab a fost o personalitate de prim-plan, om energic și de înaltă cultură, căsătorit cu o prințesă Brancovici, din vechea familie de despoți ai Serbiei, Despina Milita (despina înseamnă domniță!), soră vitregă cu soția lui Petru Rareș al Moldovei, Elena Brancovici.
E cazul aici să amintesc că Serbia medievală, care apucase să întemeieze un stat cu câteva veacuri înainte de Țara Românească și primise mai de timpuriu altoiul culturii bizantine, ca și, prin coasta Adriatică și prin proximitatea Veneției, o anumită influență italiană, a avut un aport neîndoielnic la dezvoltarea culturală a Munteniei în primele două veacuri ale existenței sale. Domnii noștri s-au „revanșat" când Serbia a fost redusă la starea de pașalâc, iar relativa avuție a domnilor români și dorința lor de a veni în ajutorul ortodoxiei au făcut din ei, timp de veacuri, marii ctitori și ocrotitori ai așezămintelor creștine din Balcani și de la Locurile Sfinte. Neagoe Basarab s-a distins prin două înfăptuiri majore: 1. biserica episcopală de la Curtea de Argeș (cu puternice influențe orientale în ornamentație), sfințită în prezența mai multor înalți ierarhi ai bisericii din Răsărit, a fost considerată atunci ca o minune a Orientului. (A fost restaurată cu exces de zel sub domnia regelui Carol I, ceea ce i-a luat din farmec, mai cu seamă că vechile chilii și dependințe au fost înlocuite cu clădiri noi, fără legătură stilistică cu biserica; în fine, în interior, frescele lui Neagoe Basarab au fost înlocuite cu portrete moderne ale regelui Carol și reginei Elisabeta.); 2. cartea de sfaturi către fiul său Teodosie, cunoscută sub numele de „învățăturile" lui Neagoe Basarab, care e un prețios document asupra moralei, a moravurilor și a instituțiilor acelor vremi, și e scrisă cu duh isihast.
Sunt semne că Neagoe ar fi vrut să reia lupta împotriva turcilor cu ajutor apusean. A murit însă prea tânăr pentru a da chiar un început de realizare planurilor sale, după cum nici n-a putut asigura domnia fiului său Teodosie, mort și el prea timpuriu.
O îndrăzneață încercare de luptă antiotomană a mai încercat ginerele său, Radu de la Afumați, al cărui mormânt îl puteți admira în Biserica Domnească de la Curtea de Argeș, cu înșirarea tuturor luptelor și izbânzilor sale, rămase însă zadarnice. Radu cade și el victimă a unei partide boierești care considera că lupta împotriva turcilor, în împrejurările de-atunci, ducea țara la pieire. E ucis într-o biserică de doi boieri, de altfel rude cu el.
Perioada imediat următoare coincide cu prăbușirea regatului ungar și maxima afirmare a puterii otomane. Se înțelege deci că veleitățile de independență ale ambelor voievodate sunt cu totul iluzorii. Afară de mica graniță a Moldovei cu Polonia, țările noastre sunt de acum încercuite din toate părțile de puterea otomană: Ungaria e prefăcută în pașalâc, ca și Banatul, Serbia, și Bulgaria; la nord, Transilvania e și ea vasală turcilor, iar la răsărit, tătarii din Bugeac și Crimeea sunt de asemeni vasali.
În acest context, turcii intervin din ce în ce mai des la noi în schimbările de domnie, iar zvârcolirile interne ale Țării Românești apar derizorii. Să reținem totuși numele unor domnitori sau domnițe: Mihnea cel Rău, Mihnea Turcitul, Mircea Ciobanul, Doamna Chiajna, care au tăiat atâția boieri (ca și Lăpușneanu în Moldova), încât s-a crezut un timp în istoriografia noastră că boierimea din epoca medievală fusese exterminată în ambele țări și că boierimea din secolul XVII reprezintă o serie cu totul nouă. Este o viziune exagerată — în sânul marii boierimi a existat totuși continuitate.
O amintire mai bună a lăsat Pătrașcu cel Bun, care a domnit de mai multe ori și care reține atenția noastră mai cu seamă fiindcă e tatăl prezumtiv a doi voievozi interesanți, fiecare în felul lui: Petru Cercel și Mihai Viteazul.
Lui Petru i s-a zis Cercel fiindcă, refugiat în Occident pentru a căuta sprijin în favoarea pretențiilor lui la domnie, a stat o vreme la Curtea Franței, pe lângă regele Henric al III-lea, Curte extrem de rafinată și luxoasă, unde se ivise la bărbați moda (care a reapărut și astăzi printre tineri!) de a purta cercei. Regele Franței (de pe vremea lui Francisc I și a sultanului Soliman Magnificul, Franța se aliase cu Turcia împotriva Casei de Austria) a intervenit pe lângă sultan ca să-i dea lui Petru Cercel domnia Țării Românești. Petru nu s-a putut însă menține în scaun decât doi ani, fiind răsturnat (în 1585) de același domn pe care-l înlocuise, Mihnea zis Turcitul. Ar fi vrut, se zice, să clădească un palat frumos la Târgoviște și să introducă moravuri apusene (era însoțit de un secretar italian). Petru Cercel a fost un personaj fascinant, adevărat erou de roman cavaleresc. Și-a sfârșit viața într-un naufragiu în Marea Egee.
Frate vitreg cu el era Mihai Viteazul, înainte însă de a evoca figura lui Mihai Viteazul, să vedem pe scurt ce s-a întâmplat în Transilvania în acest veac al XVI-lea, căci aici au avut loc schimbări esențiale.
Lecturi suplimentare
Prima parte a baladei conține motivul alegerii locului pentru zidire și motivul zidirii. Negru-Vodă împreună cu zece „meșteri mari/Calfe și zidari”, într-un decor mirific, caută pe malul Argeșului un loc perfect pentru a construi o mănăstire cum alta să nu mai fie. Mergând astfel se întâlnesc cu un ciobănaș care le povestește despre un zid „părăsit și neisprăvit/La loc de grindiș/La verde-aluniș”. Ajungând acolo, voievodul decide să construiască o mănăstire unică în lume prin frumusețea și măreția sa. Astfel, el este hotărât să le ofere meșterilor averi, îi va face boieri dar, în același timp, îi amenință că în caz de nereușită vor muri. Domnitorul dorește construirea mănăstirii nu numai din orgoliu sau pentru perpetuarea unei tradiții, ci și pentru a sanctifica acel loc, învingând forțele malefice. Se conturează unul dintre conflictele baladei între voievod și constructori, conflict ce se adâncește pe măsură ce firul epic înaintează.
Intriga baladei conține un alt motiv, cel al surpării zidurilor. Mănăstirea nu se poate înălța deoarece forțele iraționale se opun ridicării unui lăcaș de cult pe acel loc. Tot ce construiesc meșterii în timpul zilei, noaptea se surpă. Accentul cade pe acțiune, care este dinamică. Preponderența verbelor și a substantivelor probează tenacitatea cu care meșterii își urmăresc idealul și doresc să învingă răul. Surparea zidurilor este un moment dramatic, pentru ca domnitorul îi amenință iarăși cu moartea pe meșteri. În sprijinul zidarilor intervine Divinitatea, „o șoaptă de sus”. Desfășurarea acțiunii începe în momentul în care Manole, ca ales al Divinității, visează că zidurile vor rezista numai dacă meșterii vor zidi în temeliile construcției prima femeie – soție sau surioară – care va veni în ziua următoare cu bucate.
Meșterii jură să păstreze secretul, dar sunt neliniștiți. Cel mai îngrijorat este Manole care, a doua zi, dis-de-dimineață, cercetează zarea pentru a afla care este femeia destinată zidirii. Propoziția interogativă și interjecția „vai” dovedesc suferința meșterului când observă că cea care se apropie este chiar Ana, soțioara lui. Constructorul trăiește o drama de consecință, pentru ca este nevoit să zidească ce are mai de preț. Sperând să schimbe destinul, el se adresează Divinității ca s-o oprească. Cerul se înduplecă și răspunde rugăminților omului, dezlănțuind stihiile naturii, în încercarea de a o opri pe Ana. Fenomenele naturale sunt hiperbolizate, evidențiind astfel și mai mult calitățile Anei, pe care nimic nu o poate întoarce din drum.
Punctul culminant este motivul zidirii treptate asupra căruia autorul anonim insistă până la detaliu. Dovedind o deosebită tărie de caracter, Manole își învinge durerea și începe s-o zidească. El suferă nu numai pentru că nu poate înălța mănăstirea, ci pentru ca nu o poate face fără sacrificiul Anei. Drama sufletească se adâncește, dar cel care va învinge este artistul. Focul iubirii se contopește cu focul creației, devenind o forță mistuitoare. Ana acceptă jocul și în timpul zidirii treptate – acesta fiind motivul central al acestei părți - invocă, pe rând, durerea trupului, plânsul copilului pe care-l poartă-n ea și sfârșitul pe care și-l presimte, căci în cele din urmă își dă seama că este condamnată. Alături de Manole, ea cucerește veșnicia. Deznodământul pune în prim-plan motivul conflictului feudal. Jertfa Anei nu a fost de ajuns. Pentru ca au nechibzuința să afirme că ar putea construi o mănăstire și mai frumoasă, domnitorul îi lasă să moară pe acoperiș. Încercând a-și depăși condiția, ca legendarul Icar, își fac aripi din șindrilă, dar nu reușesc să zboare, se prăbușesc și mor.
Glasul mult iubit al Anei îl tulbură pe Manole care înțelege că și-a îndeplinit menirea creatoare. Pentru el în viața de aici nu mai există fericire și nici dragoste. De aceea pleacă s-o întâlnească pe Ana în singurul mod care-i mai era posibil- prin moarte. Pe locul unde se prăbușește Manole izvorăște o apă, simbol al vieții și al creației veșnice. Puterea stăpânului îl doboară pe artist, dar creația lui înfrunta veacurile. Prin perfecțiunea ei, creația intră în eternitate și, o data cu ea, iubirea de viață, de artă.
Mănăstirea Curtea de Argeș
Articol de Arhimandrit doctor Chesarie Gheorghescu
Mânăstirea Curtea de Argeș, care prin așezarea și farmecul ei natural, arhitectural și artistic întrece în frumusețe tot ce s-a făcut la noi până în secolul al XVI-lea, reprezintă o continuare a tradiției și a vieții religioase a poporului roman, dar și apogeul unei epoci înfloritoare in arhitectură și artă.
Ajungând Domn al Țării Românești, Neagoe Basarab, scrie el însuși într-una din pisaniile sale care se află pe fațada de apus a bisericii, că, găsind acea străveche biserică (adică vechea Catedrală a Mitropoliei de la Argeș) dărâmată și neîntărită, i s-au „deschis ochii inimii" și a hotărât această biserică din temelie a o zidi și a o înălța și a o întări.
De aici, de buna seamă, știrea de față a trecut în mișcătoarea legendă populară a Mânăstirii Argeșului, în care de asemenea se vorbește despre: "Un zid părăsit.. Și neisprăvit.. La loc de grindiș.. La verde-aluniș.. Câinii cum îl văd.. La el se reped.. Și latra-a pustiu.. Și urla-a morțiu."
Prin urmare, acum mai bine de 460 de ani, Neagoe Basarab (1512-1521), dornic de a-și dovedi autoritatea, credința și patriotismul, dar și avuția, hotăra zidirea acestei mărețe mânăstiri, menită să întreacă în frumusețe tot ce se făcuse până atunci.
Mânăstirea Curtea de Argeș, prin măreția, perfecțiunea proporțiilor și bogăția decorației a găsit un puternic ecou în sufletul cântăreților populari care i-au învăluit obârșia în umbra legendei. Așa cum glăsuiește balada populară culeasă de Alecsandri, zidirea Mânăstirii Curtea de Argeș s-ar datora „Meșterului Manole", care împreună cu „nouă meșteri mari, calfe și zidari" au lucrat cu multă trudă și cu prețul unor mari sacrificii la ctitoria voievodului Neagoe Basarab.
Acele ruine, aflându-le Neagoe Basarab, cu ajutorul unui ciobănaș, „din fluier doinaș", ar fi hotărât: "Iată zidul meu! Aici aleg eu.. Loc de mânăstire.. Și de pomenire" și de îndată ar fi îndemnat pe meșterii ce-l însoțeau, zicându-le: "Curând vă siliți.. Lucrul de-l porniți.. Ca să-mi ridicați.. Aici să-mi durați.. Mânăstire 'naltă.. Cum n-a mai fost altă" ceea ce aceștia pana la urma, cu prețul vieții lor, chiar au și făcut.
Zidirea mânăstirii a durat trei ani (1515-1517). Domnul Neagoe, care avea bune cunoștințe despre arhitectura bisericească, a dat și ideea planului bisericii și sfaturi și îndemnuri meșterilor, în fruntea cărora se distinge legendarul Manole.
Tot Neagoe Voievod și soția sa, Despina Doamna, au procurat materialul cel mai bun pentru zidirea mânăstirii, precum și metalele prețioase - aur și argint - pentru împodobirea ei. Unele lucrări au fost continuate de ginerele și urmașul lui Neagoe, Radu de la Afumați (1522-1523 și 1526-1529).
Un vestit pictor, Dobromir Zugravul din Târgoviște, care pictase și Mânăstirea Dealu, a împodobit in chip minunat biserica aceasta, care, așa cum spuneau unii istorici, spre exemplu Gavriil Protul, Paul de Alep ș.a., nu este așa de mare ca Templul lui Solomon, nici ca Sfânta Sofia făcută de Justinian împăratul, dar ca frumusețe este mai "pre deasupra acelora".
Mânăstirea Curtea de Argeș a fost sfințită la data de 14-15 august 1517. La această slujbă, după descrierea făcută de Gavriil Protul de la Muntele Athos, a fost prezent însuși Neagoe Basarab. În afară de domn, familia sa, curtenii și boierii țării, a fost de fața Teolipt - Patriarhul Constantinopolului, însoțit de mare sobor, toți arhimandriții și egumenul mânăstirilor din Sfântul Munte Athos și tot "clerosul" din Țara Românească, în frunte cu Mitropolitul Macarie (c.1513-c.1521) și mult popor venit din aproape toate colțurile țării. Marele sobor sărbătoresc al sfințirii bisericii se făcea in vechea reședință a Domnilor munteni.
„Pentru întâia dată un patriarh din Constantinopol, Teolipt, se afla pe pământul romanesc; el era însoțit de episcopii de Sares, de Sarde, de Midia și de Melenic. Mitropolitul Țării Românești în acest timp era Macarie. Și el a venit cu egumenii mânăstirilor existente. Se făcu de cu seară, la 14 august, vecernie și coliva în ajunul hramului, apoi, spre seară praznic, după care călugării începură denii în cuprinsul de marmură, strălucitor de aur, al mânăstirii celei nouă. Și sfârșiră denia când se varsă zorile."
„A doua zi, Neagoe însuși așeza la locurile lor icoanele scumpe dăruite de dânsul, pe când clerul, cu Patriarhul în frunte, se gătea de slujba cea mare a liturghiei după această târnosire de mană domnească. Până atunci un al doilea ospăț primi la mesele întinse pe pajiște toată boierimea la un loc cu săracii de pe aceste locuri, cei mici, săraci, văduve, mișei și cei neputernici".
Prezența patriarhului de Constantinopol, a altor ierarhi, preoți și călugări de peste hotare, alături de mitropolitul țării și de clerici români, la sfințirea Mânăstirii Argeșului, a fost prilej și chip de afirmare a unității Ortodoxiei, cum nu se mai văzuse încă.
Descrierea ilustrației: este prezentată Mânăstirea Curtea de Argeș. O descriere detaliată a arhitecturii interioare și exterioare apare mai jos în articol.
Mânăstirea Curtea de Argeș, așa cum a ieșit din mâna meșterilor lui Neagoe Basarab, aparține, în ceea ce privește linia ei arhitectonică, stilului bizantin, în timp ce elementele decorative ce-i împodobesc exteriorul, dezvăluie influențe ale artei armene, persane, georgiene și arabe. Cu toate acestea, aici totul alcătuiește o perfecta și armonioasă unitate.
Mai târziu au venit însă peste această mănăstire multe necazuri și primejdii. În iarna anului (1610-1611), Gabriel Bathory cu oastea lui au jefuit din biserică și din morminte tot ce era prețios, luând și acoperișul de plumb și cositor al bisericii, și lăsând-o expusă la stricăciuni. Domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a refăcut biserica și a înzestrat-o, iar Șerban Cantacuzino (1678-1688), care îl numește pe Neagoe "strămoșul domniei mele", a întreprins de asemenea lucrări de restaurare la mănăstire.
Dacă privim din orice parte biserica Mânăstirii Argeșului, ea ne apare ca un ansamblu unitar și armonios, un joc de linii, de înflorituri ingenioase în piatră, de lumini și umbre răsfrânte care-i dau spontaneitate, suplețe și eleganță. Această desăvârșită operă arhitecturală, culturală și artistică, face ca biserica lui Neagoe și Manole să fie melodia permanentă a unui cântec ieșit din pământul și sufletul poporului roman.
Planul bisericii, respectând tradiția cultului ortodox, cuprinde trei încăperi: altarul, naosul și pronaosul, care se disting în două părți esențiale, privite atât din interior cât și din exterior, o parte, in forma de trilob (trilobată), cu trei abside egale, cuprinde altarul și naosul, după principiile de la Cozia.
Partea a doua cuprinde pronaosul, de formă dreptunghiulară, supralărgit față de naos, care formează partea originală a acestei clădiri, și care a servit de mausoleu ctitorului și familiei sale. De formă dreptunghiulară, pronaosul cuprinde patru părți distincte: un vestibul dreptunghiular în fața intrării, în continuarea acestuia, un spațiu central pătrat, delimitat de 12 coloane, destinat credincioșilor, și lateral, cuprinde între coloane și zidurile mărginașe, două compartimente, având o destinație specifică funerară: locuri de îngropăciune.
Pronaosul e încununat cu trei turle: una mare - în ax, dar nu deasupra mijlocului încăperii, ci la limita ei estică, și două turle mai mici, deasupra colțurilor de nord-vest și sud-vest.
Turla mare de pe pronaos este octogonală numai la exterior, în interior fiind ca la bisericile mai vechi, cilindrică, și e deci acoperită cu o calotă sferică. Turlele mici - și ele cilindrice în interior și terminate în calote sferice - se sprijină, prin intermediul pandantivilor, fiecare pe câte un soclu constituit, pe două laturi, de pereții ce formează colțul respectiv al încăperii, iar pe celelalte două laturi, de arce care leagă acești pereți de cotloanele de colt ale careului central. Întreaga încăpere a pronaosului e luminată, atât lateral prin opt ferestre geminate ce străpung pereții, cat și de sus, prin ferestrele turlelor.
Naosul se prezintă ca „o încăpere" cu planul în dreptunghi cu laturile lungi paralele cu axul edificiului, încununată deasupra părții estice de o turlă și lărgită în dreptul acestei turle de două abside. Cele patru mari arce care susțin turla - două longitudinale și două transversale - sunt egale între ele și determină un pătrat.
Pe sub arcul ce formează latura dinspre est se face trecerea spre încăperea altarului; celor doua arcuri longitudinale, de nord și de sud, le sunt alipite absidele - identice ca formă și dimensiuni cu absidele altarului - iar spre vest, dincolo de arcul ce încheie pătratul naosului, laturile de nord și sud sunt prelungite prin două ziduri pline și groase.
Absidele naosului sunt mai înguste decât arcele cărora le sunt alipite. Absidele sunt străpunse de câte trei ferestre, căpătând mai multă lumină, necesară în timpul slujbelor la strane. Turla de pe naos, atât la exterior cât și la interior, este octogonală. Fiecare dintre cele opt fețe ale turlei este străpunsă, ca la Cozia și Dealu, de câte o foarte înaltă și îngustă fereastră.
Încăperea altarului este compusă dintr-o absidă semicirculară la interior și în cinci laturi la exterior, precum și dintr-o mică porțiune dreptunghiulară ce face legătura cu naosul.
Trei ferestre înalte înguste, ușor lărgite spre interior, luminează încăperea altarului. Deasupra fiecăreia dintre aceste ferestre, se află câte o deschidere cilindrică de aerisire. Despărțirea între altar și naos e făcută printr-o tâmplă - catapeteasma - cu partea de jos din marmură și cu cea de sus din bronz, datând de la ultima restaurare, din secolul al XIX-lea.
În exterior, biserica este așezată pe o platformă pardosită cu lespezi de piatră, înălțată cu trei trepte deasupra solului și mărginită de o balustradă de piatră nouă, cioplită însă după modelul celei vechi. Deosebit de artistic este realizată arhitectura exterioară a bisericii și a perimetrului ei bogat, săpat în piatră de Albești.
În fața bisericii, platforma aceasta se prelungește formând o curticică pătrată, în mijlocul căreia se înalță un grațios aghiazmatar. Croit în genul și după modelul fântânilor decorative ce se găsesc in fata unor anumite moschee turcești, aghiazmatarul de la Curtea de Argeș a fost adoptat la biserica lui Neagoe ca loc de pregătire și sfințire a apelor în ziua de Bobotează, precum și ca altar de rugăciune în aer liber.
Intrarea în biserică, unică, se găsește în fațada dinspre Apus. Douăsprezece trepte de marmură conduc în fața unei înalte arcade, prinse în chip de portal într-o ramă lată, împodobită cu o minuțioasă florală stilizată. Biserica se ridică astfel pe un soclu foarte larg și înalt, depășind cu mult proporțiile de la Dealu și chiar pe cele relativ mai ample, ale unor mânăstiri moldovenești contemporane acesteia.
La fel ca la Dealu, corpul bisericii la exterior este subîmpărțit în două registre inegale printr-un puternic profil, decorat aici în formă de torsadă răsucită continuu și într-un singur sens. Registrul de jos, mai înalt, e împărțit în panouri dreptunghiulare, în fiecare panou e așezată câte o rozetă sculptată, dintre care unele sunt ajurate și servesc totodată și de aerisire.
Urmează apoi o cornișă puternică, acoperită cu un rând triplu de alveole - intrând format prin retragerea de la alinierea unei clădiri - și stalactite. Alte rozete-discuri se găsesc în punctele întretăiate ale arcelor și peste aceste discuri se afla câte un porumbel de piatră aurit.
Deasupra cornișei și a sterialei, plăci de plumb amestecate cu cositor, aplicate pe extradosul bolților, formează învelitoarea bisericii. Patru baze pătrate susțin turlele octogonale. La baza turlei dominante de peste centrul navei se repetă motivul cornișei principale, compusă din alveole și stalactite.
Proporțiile și disproporțiile acestor turle repetă gruparea de la Dealu într-o formă mai îmbogățită. Turlele spiralice din față introduc un element arhitectonic instabil, impunând fațadei mișcări de rotație în viu contrast cu elementele predominante ale compoziției.
Prin înfățișarea cu totul nouă și măreață a monumentului, prin calitatea materialelor puse în operă și prin finețea și perfecțiunea lucrului, biserica Mânăstirii Curtea de Argeș reprezintă un monument deosebit de important în evoluția arhitecturii de piatră a Țării Românești.
Pictura bisericii
Descrierea ilustrației: sunt prezentate tablourile votive. O descriere detaliată a personajelor se găsește mai jos în articol.
Neagoe Basarab începuse pictarea sfântului locaș cu un pictor de mare talent, pe nume Dobromir. Neagoe Basarab murind între timp, și pictura fiind neterminată, urmașul său la domnie, Radu de la Afumați, menține ca pictor pe Dobromir, care a mai pictat și Mânăstirea Dealu în 1515, Bistrița-Vâlcea și, începând din 1519, Mânăstirea de la Argeș, terminată in 1526.
Caracterul picturii însă, tehnica, fondul, compoziția, arată că pictura de la Argeș n-a putut fi executata numai de Dobromir. Acesta a colaborat și cu alți pictori și ucenici ai săi.
Neagoe Basarab și familia - Întemeietorul bisericii, Neagoe Basarab, este înfățișat în tabloul votiv împreună cu Doamna Despina și cu cei șase copii ai lor, trei băieți și trei fete, grupați după vârstă: băieții de partea tatălui, fetele de partea mamei. Neagoe și Despina susțin biserica pe care o închină Maicii Domnului și lui Iisus.
Cununi bogate, lucrate în aur și bătute cu pietre prețioase împodobesc capetele ctitorilor principali. Vesmântul Domnului este de modă bizantină, de stofă înflorată garnisit cu un guler lat, cu o bandă de aceeași lățime pe poale. Spre poalele vesmântului se observă vulturul bizantin brodat în aur, cu pliscul deschis, cu aripile întinse și purtând cunună.
Doamna Despina poartă costum național: fotă roșie cu dungi verticale și ie cu râuri, cu mâneca bufantă, strânsă printr-o manșetă ornată cu perle. Costumele copiilor sunt mai simple. Atitudinea de rugăciune este impusă de situația de ctitori.
Teodosie, Petru și Ioan sunt numele băieților. Lângă mama lor, Despina, stau cele trei fete: Stana, fosta doamnă a Moldovei, soția lui Ștefăniță Voda (1517-1527); călugărită sub numele de Sofronia și îngropată în biserică, Ruxanda, soția lui Radu de la Afumați și Anghelina, moartă de copilă și înmormântată sub aceeași lespede de piatră cu frații săi Petru și Ioan, morți de mici, ca și Anghelina. Părinții susțin cu câte o mană biserica, oferind-o cu cealaltă, iar copiii stau cu mâinile la piept în aceeași atitudine rugătoare.
Radu de la Afumați - mai simplu îmbrăcat decât ctitorii principali, a fost zugrăvit în profil, susținând biserica pe care a ctitorit-o cu Ruxanda, prezentată de cealaltă parte a tabloului votiv. Poarta plete bogate ce-i cad pe umeri, mustața lungă atârnă, barba e rasă, iar pe cap are coroana domnească împodobită cu perle și rubine.
Intre Radu de la Afumați și doamna Ruxanda, sub biserica pe care o susțin în tabloul votiv, este așezată inscripția slavonă scrisă de Dobromir zugravul în 1526. Doamna Ruxanda este înfățișată ca Doamnă a țării, cu coroana pe cap și îmbrăcată cu mantie de brocart cu mult aur.
Mircea cel Bătrân - 1386-4418 – a fost singurul dintre voievozii noștri care, în afară de voievodul ctitor din Biserica Domnească din Argeș, poartă costum de cavaler după moda apuseană.
Radu Paisie (1535-1545) și fiul său Marcu - Chipurile acestora au fost adăugate mai târziu, alături de ale ctitorilor principali, Radu Paisie fiind al doilea soț al Ruxandei. Se crede că aceste portrete au fost zugrăvite după 1541.
Chipuri de sfinți - Deisis - rugăciunea - în absida dreaptă din naos este zugrăvită scena Deisis care cuprinde trei chipuri: Maica Domnului, Iisus și Sfântul Ioan Botezătorul.
Descrierea ilustrației: este prezentată Maica Domnului în Deisis. O descriere detaliată se găsește mai jos în articol.
Maica Domnului este zugrăvită după erminia cunoscută, rugându-se la scaunul Mântuitorului, fiul sau, pentru cei păcătoși. Pe fondul albastru presărat cu stele se proiectează chipul rugător al Sfintei Fecioare, cu capul ușor înclinat înainte, îmbrăcată in maforion roșu, cu aureolă in jurul capului.
O ușoară bandă de aur împodobește marginea vesmântului. Himationul de sub maforion este de culoare albastră și cade în linii drepte spre picioare. Cu dreapta ține o filacteră cuprinzând textul unei rugăciuni pentru cei greșiți, dreapta ridicată ușor exprimă gestul prin care se accentuează ruga sa.
Descrierea ilustrației: este prezentat Isus Hristos în Deisis. O descriere detaliată se găsește mai jos în articol.
Iisus Hristos - împăratul împăraților, Domnul domnilor și Marele Arhiereu este înfățișat așezat pe o pernă cu alesături naționale în scaun adânc, cu spătar înalt; împodobit cu colonete. Iisus tronează binecuvântând cu dreapta și ținând cu stânga pe genunchi o carte deschisă.
Chipul lui Iisus este împodobit cu barbă mică, ușor ascuțită la vârf, cu mustața subțire, de culoare blondă, ca și pletele, care par împletite. Mitra arhierească e de aur și este împodobită cu rubine, safire și perle. În jurul capului, Iisus are aureolă cu inițialele I. N.
Descrierea ilustrației: este prezentat Sfântul Ioan Botezătorul în Deisis. O descriere detaliată se găsește mai jos în articol.
Sfântul Ioan Botezătorul - este înfățișat în forma tipică a Înaintemergătorului bine studiat din punct de vedere anatomic, figura slaba, încadrată de o barbă naturală, cu parul stufos ce-i cade in plete pe umeri. De umeri îi atârnă cele două mari aripi simbolice. Același cer albastru, împânzit de stele, formează cam trei părți ale fondului pe care se află zugrăvit chipul sfântului.
Alți sfinți și cuvioși - În absida de nord a naosului, în primul registru de jos, sunt zugrăviți Sfinții Nestor, Dimitrie, Gheorghe și Theodor Tiron. În registrele de sus din ambele abside ale naosului sunt prezentate scene din viața și activitatea Mântuitorului Iisus Hristos.
Pe bolta absidei altarului, registrul de sus, e zugrăvită Maica Domnului, cu Pruncul în față, în stare de rugăciune pentru toți oamenii. În registrul de jos, altar, sunt prezentați, în veșminte, Sfinții Mari Dascăli și Ierarhi.
Minunatele fresce ale lui Dobromir și colaboratorilor săi, din 1519-1526, nu mai împodobesc astăzi pereții interiori ai ctitoriei lui Neagoe, căci în 1880 Lecompte de Nouy a degajat pereții de pictura originală și în locul lor au fost executate picturi noi de către fratele sau, Jean Jules Antoine, mult inferioare față de pictura originală.
Mormintele din pronaos
În pronaosul bisericii se află mormintele ctitorilor principali: Neagoe Basarab (+1521), piatra de mormânt a monahiei Platonida - Doamna Despina - (+1554), soția lui Neagoe Basarab, piatra de mormânt a Doamnei Stana (Sofronia) (+1531), fiica lui Neagoe Basarab și soția lui Ștefăniță Vodă al Moldovei.
Tot aici se află și piatra de mormânt a voievodului Radu de la Afumați (+1529), soțul Doamnei Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab, cel ce în anul 1526 a pus de s-a zugrăvit biserica Mânăstirii Curtea de Argeș, precum și mormintele regilor Carol I și Elisabeta, Ferdinand, Maria și Mihai.
Mânăstirea Curtea de Argeș, alături de Biserica străbună a poporului nostru, a îndeplinit și un rol patriotic: acela de a mobiliza conștiința poporului și a țării în fața pericolului turcesc sau de orice soi.
Stema Țării Românești pe care domnitorii o imprimaseră pe fațada turnului clopotniței vechii Mitropolii (demolată la ultima restaurare), și care consta dintr-un dragon înfipt în spatele și capul unui leu răcnind, care închipuia pe turci, reprezenta materializarea unei idei propagată prin Biserică: rezistența contra turcilor în plină expansiune și a tuturor cotropitorilor străini.
Aceste turle mici dau impresia prin podoaba lor exterioară, caracterizată de răsucirea porțiunilor de zidărie, că stau să cadă unul asupra celuilalt și că se înșurubează în tăriile cerului.