NEOLITICUL PE TERITORIUL ROMÂNIEI (6600-3800/3700)

Neoliticul, noua epocă a pietrei, este o epocă în care se schimbă radical relația om-mediu. Schimbarea climei, mai precis încălzirea și stabilizarea ei, în jur de 10.000 îen., a modificat radical modul de viață al oamenilor în această etapă cronologică. Numele epocii subliniază un fapt remarcabil: acela că în această epocă se folosește o nouă tehnică de prelucrare a pietrei, șlefuirea, dublată de perforare. Materia primă de bază pentru confecționarea uneltelor rămâne, în continuare, piatra. Vechea tehnică a cioplirii continuă să fie utilizată. De o importanță capitală este însă trecerea de la economia de tip prădalnic la cea productivă, prin apariția și dezvoltarea unor ocupații cu totul noi:

1. cultivarea primitivă a plantelor;
2. domesticirea și creșterea animalelor;
3. meșteșugurile casnice: împletitul, torsul, țesutul, olăritul
4. meșteșugurile specializate: metalurgia aramei și a aurului si olăritul.

Drept urmare, vechile ocupații: culesul, vânătoarea și pescuitul trec pe plan secundar, având însă, în continuare, o anumită pondere, procentual din ce în ce mai redusă, în asigurarea mijloacelor de subzistență.

CONSECINȚELE PROCESULUI DE NEOLITIZARE

Consecințele apariției economiei productive sunt multiple, dar le vom aminti doar pe cele mai importante:

1. Scăderea dependenței omului față de natură și capriciile ei;
2. Multiplicarea mijloacelor de subzistență, care înseamnă o epocă mai prosperă, ce se caracterizează printr-un sensibil spor demografic (creștere a populației), dar și printr-o oarecare creștere a duratei medii de viață.
3. Trecerea pe plan secundar a vechilor ocupații, vânătoarea sau pescuitul și dezvoltarea, cu precădere, a cultivării, fapt ce a dus la fixarea comunităților umane în spațiu, fenomen care devine mai evident în ultima parte a neoliticului, când se poate vorbi de o sedentarizare totală.
4. Habitatul cunoaște modificări notabile; sunt abandonate cvasi-total peșterile, se dezvoltă așezările stabile constituite din locuințe de tip bordei, de obicei de suprafață, solide, durabile și mai generoase prin spațiul destinat locuirii.
5. Se modifică radical tipul de alimentație, fapt ce are o serie de consecințe pentru gradul de sănătate al comunităților umane. Schimbările sunt în general benefice, dar se constată și urmări negative (apariția cariilor dentare, spre exemplu, datorată consumului repetat de cereale).
6. Au loc modificări în plan religios, sunt abandonate vechile divinități protectoare ale vânătorului și vânatului, fiind acum adorate cu precădere divinități protectoare ale ogoarelor și ale fertilității, deci legate de noile ocupații.
7. Apar obiceiuri funerare, iar spre finele neoliticului se răspândește practica înmormântărilor în spații strict delimitate, în cimitire (necropole).
8. Noul tip de economie are și un puternic impact ecologic. Nevoia de terenuri cultivabile, în condițiile unei agriculturi primitive, de tip extensiv, a dus la un amplu proces de despădurire.
9. Se constată, de asemenea, ca omul devine mai activ decât în epocile anterioare, acordă mai mult timp muncii, crește efortul fizic și timpul acordat activităților care au menirea de a asigura subzistența. Neoliticul reprezintă o altă atitudine față de natură și față de viață în general, este o stare psihică nouă, care se caracterizează printr-o preocupare constantă pentru viitor.

Începuturile

Dacă aveți în față o hartă fizică a României, observați cum arată podișul Transilvaniei: s-ar zice că țara noastră este un fel de mare cerc în jurul Transilvaniei. Ei bine, acolo s-a născut neamul românesc.

Cert este, din numeroasele urme arheologice de pe tot teritoriul țării, că s-au succedat valuri-valuri de migrații și din sud și din vest și din est, și e cu neputință să deduci numai din forma locuințelor și a mormintelor, ori din stilul uneltelor sau al ceramicii, ce fel de rase au fost și cum s-au amestecat sau cum s-au nimicit una pe alta. Să ne limităm așadar la evocarea acelor popoare, cărora savanții din veacul trecut le-au zis „indo-europene", fiindcă au împânzit spre apus Europa întreagă, și au ajuns spre miazăzi și răsărit până în India.

Acum vreo 4 000 - 5 000 de ani, pornind de pe teritoriul unde se află acum Bielorusia, Ucraina de vest și Polonia, s-au urnit cu încetul, însă într-un elan neînfrânat, niște seminții vorbind aceeași limbă, care au ajuns să stăpânească cu vremea întregul nostru continent.

Nu erau de o singură rasă (adică, în termeni de antropologie, nu aparțineau cu toții aceluiași tip fizic). Arheologia a adus dovada că în leagănul originar s-au aflat fel de fel de popoare care, trăind de mii de ani împreună sau în vecinătate, au ajuns să vorbească aceeași limbă. Și din semințiile acestea de limbă indo- europeană,  care  s-au  revărsat  în  valuri  succesive,  și  la  intervale  câteodată  mari, asupra Europei, împingând sau nimicind alte etnii mai vechi sau contopindu-se cu ele, s-au născut aproape toate popoarele care trăiesc astăzi în Europa.

Zic aproape toate, fiindcă au rămas mici nuclee neschimbate dinaintea venirii indo-europenilor, iar după aceștia au mai venit câteva popoare de limbă diferită. Care sunt acestea din urmă? De pildă finlandezii, estonienii, ungurii și turcii. Iar dinainte de indo-europeni cine a mai rămas? După limbă ar fi doar bascii, care formează și astăzi un grup etnic compact în nord-vestul Spaniei și sud-vestul Franței. Unii antropologi susțin că și Sicilia ar fi majoritar populată cu seminții anterioare valului indo-european; sicilienii au adoptat însă limba dominatorilor romani, și n-a rămas nici o urmă a vreunei limbi anterioare idiomurilor indo-europene.