Guguștiucul - Streptopelia decaocto

(Ordin: Columbiformes; Familia: Columbidae) 

Familia Columbidae cuprinde peste 300 de specii, răspândite peste tot în lume, cu excepția pustiului Sahara, Arctica și Antarctica. Cele cinci specii cunoscute din România au un penaj tern, cenușiu-albăstrui sau grej (combinație între gri și bej). Porumbeii de casă (Columba livia domestica) sunt semi domesticiți, își caută singuri hrană, se întorc de fiecare dată în porumbare, acolo unde au cuiburile. Porumbeii gulerați (Columba palumbus) și porumbeii de scorbură (Columba oenas) sunt specii migratoare, sunt oaspeți de vară în țara noastră. Ei sosesc din sudul Europei și Nordul Africii, în a doua jumătate a lunii martie. Trăiesc în păduri. Turturica (Streptopelia turtur) ajunge primăvara în a doua jumătate a lunii aprilie, iar toamna pleacă în septembrie.  

In prezent, în ciuda abundenței sale mari, în toate orașele și în aproape toate localitățile din România, guguștiucul (Strptopelia decaocto), o pasăre din grupul turturelelor, deși este văzută zi de zi de toată lumea sunt puțini care cunosc istoria acestei specii. Are un penaj neatrăgător, cafeniu pământiu, și este lipsit de dimorfism sexual, dar a stârnit interesul ornitologilor în urma expansiunii naturale eruptive de mare spectaculozitate, care a avut loc în urma cu un secol, când, sosit din Asia în secolul XX, și-a extins arealul până în Marea Britanie.

Patria de origine a acestei păsări ar fi în India. De aici guguștiucul s-a extins pe două căi, una cu direcție spre China, Coreea, Japonia, ținutul Amurului spre insula Sahalin, iar cea de a doua spre Persia, Siria, Asia Mică până în Europa.

În Persia pătrunde în secolul al X-lea, iar la Constantinopol ajunge în secolul XVII-XVIII. Se pare că drumul său spre Europa a început din 1837, când este semnalat prima dată la Filipopolis (în jurul Plovdivului) în Bulgaria, dar fiind confundată des cu Turtur risorius nu este băgată în seamă de ornitologi. Guguștiucul (Streptopelia decaocto) a fost observat prima dată în România în 1877 la Calafat, dar prima consemnare certă în lucrările de ornitologie este din 1933 când a fost văzut tot în sudul țării.  

gugustiuc 3

În locurile de origine, guguștiucul cuibărește în copaci. La pătrunderea acestuia în localități, în sate și orașe, și-a schimbat comportamentul și cuibărește în proporție de 95% în preajma clădirilor. Își construiește cuibul în cele mai diferite locuri: pe grinzi, în găurile din ziduri, pe balcoane, în jardiniere, după firmele magazinelor, etc. În situația în care hrana și locurile de cuibărit sunt limitate, guguștiucul este pasăre teritorială, adică cuplul, masculul și femelă, care formează o pereche, ocupă și apără o anumită suprafață de teren, unde se află instalat cuibul.

În locurile cu hrană puțină, masculul apără cu strășnicie teritoriul pentru a asigura resursele nutritive puilor. Când cuibăritul are loc în preajma unui siloz, a unei mori, acolo unde există la dispoziție hrană abundentă în permanență, comportamentul teritorial al guguștiucului dispare. Este pasăre sedentară. Toamna se adună în cârduri destul de mari. Este singurul anotimp când ei pot fi văzuți în grupuri în afara localităților. În timpul cuibăritului trăiesc în perechi izolate.

De îndată ce vremea se încălzește guguștiucii se pregătesc de cuibărit. Femela depune, într-un cuib simplu, două ouă albe, care sunt clocite cu schimbul de cei doi soți. Incubația durează 15 zile, iar creșterea puilor până ajung în stare de zbor încă 20 de zile.  

Numele  științific al specieidecaocto” vine  din grecește (dekaochtó = optsprezece). Grecilor li se pare ca această pasăre cântă “De-ca-oc-to”, iar nouă, românilor ni se pare ca el cântă: “ gu- gu- știuc”, de unde si numele popular, la fel ca la ruda sa apropiată turturica, mai cunoscută și tot mai rară și greu de văzut sau de ascultat. Turturica cuibărește la marginea pădurilor, departe de localități. Cuibul este simplu, alcătuit din câteva rămurele și alte tije de plante. Clocește 13-14 zile două ouă în a doua jumătate a lunii mai. Au câte două rânduri de pui pe an. Puii sunt hrăniți și stau în cuib 19-21 de zile. Hrana este formată din muguri, frunze tinere, semințe, fructe și insecte.  

[Ilustratie audio gugustiuc 2 – turturica] 

Turturica a fost remarcată de români ca o pasăre liniștită care își cântă numele. Ea figurează deseori în cântecele și poveștile populare. După credința populară, turturica a fost dintru început o nevastă tânără și foarte lumeață, căreia îi plăcea să se drăgostească și să se iubească cu toți bărbații tineri și frumoși. Dumnezeu a transformat-o spre pedeapsă într-o pasăre care va fi credincioasă numai soțului ei. După credința populară, dacă unul dintre soți moare, celălalt nu se mai însoțește niciodată și jelește toată viața perechea pierdută.  

Aceste păsări blânde cu cântecul gângurit și liniștitor au fost privite cu iubire de străbunii noștri. Babilonienii au o legendă în care regina Semiramida, părăsită de părintele ei, a fost hrănită de porumbei. La romanii porumbelul a fost transformat într-un simbol al păcii. Se spune că zeul Marte era hotărât să plece la război, dar, când și-a ridicat coiful, a găsit în el un cuib de porumbel. Zeița Venus a insistat să nu omoare puii, iar Marte cedând acestor insistențe a decis să amâne campania. În felul acesta porumbelul a împiedicat vărsarea de sânge și a devenit pasărea păcii, venerată și astăzi.  

La creștini, simbolizează Sfântul Duh. Noe a trimis de trei ori porumbelul să vadă dacă apele s-au retras, a doua oară el s-a întors cu o rămurea de măslin în cioc. Imaginea aceasta, a porumbelului cu ramura de măslin în cioc, din Vechiul Testament, a rămas până astăzi simbolul păcii și al iubirii dintre oameni.